Înălţare inversă

Martoră a tot ceea ce înseamnă extaz, prăbuşire şi înălţare.

Un extaz de ăla nebun, sufocant care îţi ia minţile, respiraţia şi existenţa. Am văzut cum i-a oferit asta, cum a înălţat-o la cer cu aripi decăzute. Ea i-a atins aripile şi i-a colecţionat penele în suflet.. I-a dat drumul şi s-a uitat cum cade. O prăbuşire...sâc. E acea prăbuşire pentru care niciodată nu ai cum să fii pregătit, pentru care fiecare venă din corp suferă, iar până la impactul final, oasele ţi se răsfrâng bucăţică cu bucăţică. Respiri în acele momente. Nu poţi. Râzi, îţi sângerează zâmbetul şi vrei să uiţi. Vrei să uiţi, să te agheţi de râmâşiţele prezentului pe care le mai vezi, dar degetele tale se învârt în neant. Ce vrei să prinzi? ceaţa? Te înneacă. Devenise pur şi simplu claustrofobă...de locuri, de oameni, de fericire.

Tipic sufletului rănit. Până ce nu dă cu fundul de pământ, nu se astâmpără.  Apelează la uitare, dar nu uită. Merge normal, dar se târăşte. Se joacă mereu cu focul, dar nu se arde. Strigă, dar nu se aude. Înălţarea asta inversă e destul de interzisă, o primeşti doar când eşti pregătit să renaşti. Să nu mai zic că cea sau cel care ţi-o oferă e unicul/unica în viaţă. E o unicitate, e propriu tău labirint pe care şi pe ăla îl parcurgi cu ochii închişi şi ţinut în lanţuri. 

Unde-i sunt aripile? Ale mele unde sunt? Ale lor?

Cenuşa...e caldă. Iubirea lor, nu. 

Am fost martoră în decăderea lor, cândva şi în a mea. Nu-ţi mai închide ochii şi vezi realitatea. Pe singura ieşire a labirintului tău, poate intra sufletul de care ai nevoie. Uită, şterge cenuşa, renaşteţi aripile, iar aşa vei renaşte şi tu. 

Suflete, de acum e călătoria ta.