Erau ei, doi călători ai lumii ascunși, două suflete care dansau de fiecare dată când îmbrățișau marea și se pierdeau cu fiecare apus ce își săruta marele înfinit albastru. Toată lumea i-a văzut...
M-au întrebat de acel răsărit perfect pe care orice suflet își dorește să îl vadă. Le-am spus de pierderea noastră printre așternuturile din aceea dimineață.
M-au întrebat de acel albastru infinit pe care toți își doresc să îl îmbrățișeze. Le-am spus că m-am pierdut în brațele tale.
M-au întrebat de adierea de vânt care îți devorează corpul. Le-am spus că tremuram când îmi atingea-i inima.
M-au întrebat de aceea dependență a valurilor de țărm. Le-am spus de ochii aceia albaștri care mă oglindeau perfectă.
M-au întrebat de acel dans perfect al pescărușilor în locul numit de ei, casă. Le-am spus de ritmul și atingerile corpurilor noastre pierdute în apa piscinei de la 10 seara.
Cuvintele au început să zboare. M-au crezut nebună. Nebună de dragoste. "Tu nu, tu nu ai îmbrățișat marea", mi-au spus. "Eu nu, eu am trăit cu zeul ei, învățând să o conduc. Trup și suflet".
Le-am spus, le-am oferit răspunsuri inexplicabile venite de la o copilă care nu știa, cel puțin așa credeau ei, nu știa ce înseamnă o călătorie pe mare. Ce-i drept, am descoperit doar vara asta. Le-am oferit răspunsuri, luând cârma în mână și cuprinzând întregul lui regat. Fără compromisuri, promisiuni sau emoții false. Am fost noi, conducându-ne lumea. Îmbrățișând marea.
Şi daaaaa. Să vorbim de viaţă, că doar ştim să o trăim. Vă daţi seama, suntem experţi în a o lua din cărţi, site-uri publice, blog-uri etc, etc. Că na, lecţii şi lecţii şi iar lecţii. Filosofii de noi. Şi totuşi, ironia sorţii, nu suntem fericiţi aproape deloc. Zici că am citi de fiecare dată o carte fără happy-end. Păăăăi...asta...
