Caramele

      Ştiu, am mai spus-o şi încă mă repet. Oamenii care intră în viaţa noastră apar nevinovat, destinaţi să îţi ofere întotdeauna altceva. Ochi alabştri, căprui, verzi sau negri, ei adaugă câte puţin la fiinţa care eşti destinată să devii la sfărşitul călătoriei. 

      De la lecţii, emoţii, zâmbete, lacrimi, chiar şi stele, am înţeles că ceea ce ţi se oferă trăieşte, respiră prin propria conştiinţă şi existenţă. Sună clişeic, ştiu. Cum pot astfel de lucruri să aibă viaţă, când noi oamenii ne-am obişnuit ca întotdeauna să dăm vina pe alţii, fără să luăm de bun augur alegerile şi consecinţele acestora. Zici că sufletul oamenilor se ascunde printre mii de ambalaje, printre  mii şi mii de hârtii creponate, lăsând să se uite de ceea ce se află în interiorul acestora. Tipic nouă. Ne e frică să fim judecaţi, când noi înşine judecăm. Vrem să primim doar bine, când noi ne ascundem în spatele acestor ambalaje. Penibil. Puţină diplomaţie şi inteligenţă n-ar strica. 

    Rătăcim printre ele, adăugând şi adăugănd fără vreo inhibiţie, lăsând frumuseţea şi dulceaţa din spatele lor să putrezească. Şi e incredibil cum, chiar şi aşa, avem atâtea aspiraţii la bine şi la fericire. Probabil căutăm o cale de salvare... eu ştiu? Sper să fie aşa. Sper că există suflete pure, dezvelite, suflete caramele, moi şi dornice să-şi îndulcească propria viaţă. Suflete care să cumpere caramele vărsate şi să le ofere oamenilor dornici redescoperirii. 

După ce am învâţat să dăruiesc stele, mi-am camuflat şi eu sufletul într-un ambalaj. Doar că...ai venit tu, oferindu-mi caramele.