Azi ce vise mai pictăm?

   Când eram mici, lumea celor mai înalţi reprezenta un curcubeu de zahăr la care speram că vom ajunge în cele din urmă, într-o zi. Nu existau defecte în visele la care aspiram, le cream cu o imaginaţie infantilă de copil. Lumea în care trăiam era colorată de păpădii, de jocuri care ne ţineau fericiţi aproapa întreaga zi din săptămână. 

  Visele noastre erau speranţe şi dorinţe de a doua zi, fericirea stătea în lucruri simple şi cu un număr mic de aşteptări. Mergeam pe stradă ţinănd-o pe mama de mână şi ne simţeam atât de mândrii  să facem asta. Priveam în ochi pe fiecare şi le zâmbeam, copii fiind şi neştiind ce poate realiza un asemenea zâmbet. Ne supăram şi-l respingeam pe cel care ne provoca asta, pentru ca după doar două minute să îl prindem de mână şi să ne continuăm copilăria împreună. 

  Când o pereche de pantaloni se rupea, ajungea un petic pentru a fi din nou ca la început, pentru a-i folosi la fel de mândrii şi de fericiţi ca de prima dată. Ofeream flori doar din simplu  fapt că reprezentau frumuseţea şi acurateţea, iar în ochii fiecăruia se citeau stele.  Chiar şi aşa, visam să ne maturizăm din simplu fapt că îi admiram pe alţii. Ne doream să creştem, să ne îndrăgostim şi să putem merge oriunde şi-ar dori inima, neştiind că pictăm un vis cu mai multe culori în gri. 

   Mi-am pictat şi eu propriul vis, ajungând la jumătatea foii albe unde m-am oprit. Hai să o facem la fel ca atunci când eram mici. Hai să ne luăm din nou de mână şi să ne simţim la fel de mândri ca atunci când mergeam alături de mamele noastre. Hai să ne privim în suflet şi să ne zâmbim ca odinioară, să iertăm ce ne face rău şi să ne continuăm visul împreună. În sfârşit, hai să ne purtăm greutăţile, să le punem petice şi să ne bucurăm ca atunci când nu existau. 

- Noi azi ce vise mai pictăm?

- Unul colorat, exact ca în copilărie.