Mă uitam de la balcon cum oamenii cândva cunoscuți mie, acum trăiesc un prezent diferit. Chipuri noi, zâmbete străine, priviri necunoscute și totuși trăind în acel colțișor de rai al casei mele. Mă întorc la cartea pe care o țineam acum două minute pe genunchi, încercând să mă scufund în lumea ei. Nu mai era același lucru. Personajele s-au amestecat.
Altfel cum mai ești? a fost întrebarea adresată cel mai frecvent de când am venit acasă.... Sunt bine! răspund fără să mă uit în ochii lor știind că s-ar putea să vadă prin ei. Și era adevărat. Eram bine, eu, în povestea mea, eram bine. Cad pentru o secundă în lumea trecutului copilăriei mele, încercând să mă amintesc cu rochiță. Și nu pot, tot ce văd sunt eu, înconjurată de un morman de foi albe, fiecare desenată cu un chip al părților din inima mea. Erau tot ce însemnau oamenii trecutului și reprezentări ale fericirii adevărate. Când am deschis ochii, mi-am dat seama că eram singură și că din aceea clipă, eu mi-am rescris fiecare foaie albă.
Mă așez ghemuit și încerc să tipăresc pe foaie fiecare chip uitat. Încercam să îmi aduc aminte surăsul fiecăruia, glumele și sunetul fiecărui suflet al amintirilor, orice doar pentru a-mi alunga acel sentiment ciudat de dor. Ascuțeam, rupeam, pierdeam și număram fiecare creion care-mi picta în negru ființele atât de dragi mie. Aveam nevoie de ele, de ei, de acei oameni pentru care am fost și eu parte din trecutul lor. Când am terminat, mi-am dat seama ca sufletul meu tânjea de foarte mult timp după tot ce însemnau ei. Mă apuc să-i scriu sufletului o scrisoare cu al miilea creion ascuțit.
Am înfruntat de atâtea ori singurătatea propriului trup și suflet, nedându-mi seama că nu pot câștiga împotriva ei luptând tot singură. Aveam nevoie ca cineva să îmi umple acele spații albe pe care ea încerca mereu să le adâncească. Am folosit zeci de creioane pentru asta, pentru a-mi scrie din nou toată călătoria. Am ajuns mereu să rescriu ceea ce nu putea fi schimbat. Noi oamenii avem și vom avea mereu nevoie de persoane alături de noi, nu putem conviețui singuri. Poate că singurătatea fiecăruia, împreunată cu a noastră devine amplă și se transformă în împlinire și iubire. Dar până să învățăm să o folosim, dragostea suntem noi înșine.
Cei mai dragi oameni ai sufletului meu sunt încă aici, unde trebuie să fie.
Şi daaaaa. Să vorbim de viaţă, că doar ştim să o trăim. Vă daţi seama, suntem experţi în a o lua din cărţi, site-uri publice, blog-uri etc, etc. Că na, lecţii şi lecţii şi iar lecţii. Filosofii de noi. Şi totuşi, ironia sorţii, nu suntem fericiţi aproape deloc. Zici că am citi de fiecare dată o carte fără happy-end. Păăăăi...asta...
"Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, călătorie pe care o facem în singurătate."- Mircea Eliade
Se ridică din apa rece în care intrase pentru a-şi simţi sufletul cald. Îşi luă prosopul de pe jos, încercând să se acopere. Îl aruncă lângă uşă, îşi frecă mâinile şi căzu în genunchi. Fiecare picătură de apă de pe pielea ei îi distrugea frumuseţea, îi sângera corpul şi se topea fumegând. Părul atât de lung îi sfăşia umerii, coapsele,...
Femeie, tu trebuie să ai încredere în tine. Mereu. Să îţi delimitezi principiile şi să le respecţi la fel cum o faci cu familia ta. Aspiraţiile, visurile, dorinţele, ele trebuie să îţi fie atât de clare încât să ştii când, cum şi cine te merită.
Când eram mici, lumea celor mai înalţi reprezenta un curcubeu de zahăr la care speram că vom ajunge în cele din urmă, într-o zi. Nu existau defecte în visele la care aspiram, le cream cu o imaginaţie infantilă de copil. Lumea în care trăiam era colorată de păpădii, de jocuri care ne ţineau fericiţi aproapa întreaga zi din săptămână.
